Orice iubitor de romane polițiste a auzit cel puțin o dată de George Arion, de iscusința sa de a îmbina umorul cu drama și a scoate la iveală AS-urile din mâneca lui Andrei Mladin. Atunci când o carte de a sa te „ademenește”, cu siguranță nu poți renunța la ea decât atunci când ultima filă este albă. Când l-am ascultat pentru prima oară, mi-am dat seama că pasiunea poate ajunge să atingă culmi înalte, chiar dacă asta înseamnă doi, trei, zece ani până ajunge la apogeu...și poate cel mai important lucru învățat de la George Arion a fost că trebuie cu orice preț să lași ceva în urma ta.
M. F: Care
dintre interviurile luate de dvs. de-alungul timpului vă este cel mai de
suflet?
G. A: Toate
îmi sunt de suflet pentru că am avut șansa să întâlnesc niște oameni care au
însemnat pentru mine adevărate modele în viață și în literatură. Dar aș pomeni
câteva astfel de interviuri cu marele poet și actor Emil Botta, cu Nichita
Stănescu, Marin Sorescu, sau cu criticul Nicolae Manolescu. Așadar, sunt foarte
multe interviuri la care țin mult și dintre cele două volume de interviuri de peste 1300 de pagini, acum 5 ani, am făcut
selecția celor mai frumoase 100 de interviuri.
„Cadravul se află în fața mea așezat pe un maldăr de cărți...”
M. F: De peste trei decenii sunteți jurnalist la Editura
Flacăra. Cărui fapt i se datorează această continuitate?
G. A: Sunt un tip fidel așa că nu am putut să mă despart
de această editură.
M.F: Ce v-a inspirat să dați naștere primului roman, Atac
în bibliotecă și să mai ales să dați naștere personajului Andrei Mladin?
G.A: În ceea ce-l privește pe Andrei Mladin, nu a fost
ușor pentru că eram practic eu însumi la anii aceia, cât despre nașterea
primului roman Atac în bibliotecă, este o poveste interesantă. Aveam o frază în
cap care m-a bântuit vreun an, doi și anume „Cadravul se află în fața mea
așezat pe un maldăr de cărți”, iar în afară de ea nu am mai putut continua să scriu altceva până în momentul în care a venit acel clic care a declanșat
totul.
G.A: Obiectivul principal este acela de a-i aduna pe scriitorii români de romane polițiste și de a încerca să pășim dincolo de hotarele acestei țări.
M.F: Ați fost prima persoană care a scris libretul primei opere polițiste românești. Cum v-ați simțit când a fost pusă prima dată în scenă?
G.A: A fost o experiență senzațională și spun acest lucru pentru că nu am avut încredere în proiect, nu am crezut că se poate transforma libretul pe care l-am scris în ceva care să poată fi cântat de către niște interpreți și acele interpretări să vibreze în inimile spectatorilor. Ei bine, am fost contrazis în scepticismul meu și a ieșit un lucru minunat.
„În clipa în care ai ceva de spus, nu mai contează nimic din ce e în jurul tău.”
M.F: Printre alte distincții ați primit și Premiul Publicului pentru romanul Nesfârșita zi de ieri la Paris. Ce a însemnat acest lucru pentru dvs.?
G.A: A fost practic primul premiu pentru mine ca romancier polițist dar a fost și este foarte important pentru că e primul premiu pe care-l obține cineva care practică acest gen în România. A fost, așadar, o onoare pentru mine.
M. F: Care este mediul cel mai favorabil pentru a scrie, din punctul dumneavoastră de vedere?
G.A: William Faulkner a scris Zgomotul și furia în timp ce lucra și la un strung. Nu are absolut nici o importanță dacă e vară, dacă e primăvară, dacă e cald sau rece, fie dacă în încăpere mai lucrează zece inși. În clipa în care ai ceva de spus, nu mai contează nimic din ce e în jurul tău. Condiția ideală de scris nu are decât puțină lume din breasla scriitoricească. Eu în ultima vreme scriu în bucătărie, deoarece acolo mi se îngăduie să-mi fumez pipa, iar pentru proza mea este foarte important faptul acesta, pentru că dacă se gătește ceva mai iute, fraza capătă o iuțeală, dacă e ceva mai molcom, fraza curge ca un râu lent, e interesant.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu